- Domnule Dan Zamfirescu, v-aș propune un dialog pe tema virtuților terapeutice ale credinței. Se spune deseori că dacă ai credință, te vindeci. Știu, esența supremă a credinței esye mântuirea...
- Există un mister al credinței, Cine citește Evanghelia descoperă acest fapt acolo. Spune Mântuitorul: dacă ati avea credință cât un bob de muștar ați spune munților aceștia să se arunce în mare și s-ar arunca. De la Renaștere încoace, de la Descartes încoace, vorbim de o mare valoare în civilizația europeană, de îndoială. Mă îndoiesc de orice. Credința este considerată un fel de fază de naivitate, dacă nu și de prostie. Se zice credul, omul credul e un om puțin tâmp. Credința este asimilată cu o slăbiciune, cu un minus, omul care crede este cel care nu are îndoială, n-are rațiune. Virtutea de 500 de ani a Europei este îndoiala. Dubito cogito acela al lui Descartes, în fond, un dubiu. Ori Mântuitorul spune acest lucru: credința este o forță, nu este un minus intelectual. Este un mare mister. Când spune femeii: Credința ta te-a vindecat - este un mare mister al pedagogiei divine. Nu eu te-am vindecat, ci credința ta. Credința ta în cine? În Iisus. Pentru că se spune în Evanghelie că în Nazaret nu a putut face minuni din cauza necredinței oamenilor. Deci această credință este un izvor de putere. Până unde merge această putere? E un mister. Nu e ceva mecanic. Fiecare om care crede ar trebui să se mântuiască. E un mister că nu oricine se poate vindeca. Dar noi nu știm dacă ei cred cu adevărat...
- Sau cât de intensă e credința.
- Dar e un fapt dovedit, limpede - toți cei care au fost în închisoare , cei care au avut o credință, au supraviețuit, cei care nu au avut nicio credință, care au disperat, au căzut.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu