DOR DE SLOVĂ ȘI DESTIN

    Atâtea destine zbuciumate îmi revin astăzi în minte, primenind adevărul troienit sub pleoape. Mă întorc în timp, pe cărările aspre ale anilor '70-'80, acolo unde tatăl meu, Victor Stan, înfrunta realitatea nudă a terenului, în labirintul greu de la Criminalistică și Cercetări Penale. 

    Din aceste realități aspre ale muncii de pe teren s-a născut o alianță de spirit cu ziaristul Ioan Boghian. Împreună, direct în vâltoarea evenimentelor, acolo unde cazurile complexe își dezvăluiau miezul lor profund uman, au transformat faptele brute în povestiri adevărate, încărcate de o rară tensiune dramatică și morală.

Rândurile lor luau calea tiparului în paginile ziarului Ceahlăul, lăsând în urmă cronici care astăzi zac uitate prin ungherele arhivelor, pagini îngălbenite dintr-o epocă apusă a cuvântului scris. Intenționau să adune toate aceste culise ale investigațiilor 

    Timpul nu a mai avut răbdare cu proiectul lor, dar mie îmi rămâne un dor nebun de noblețea acelei lumi, de rigoarea tatălui meu și de acordurile profunde pe care ei doi le-au lăsat întipărite, ca un veșnic cântec de chitară, în memoria culturală a locului.

                                              Ligia Stan

Drumul către arhive și recuperarea memoriei

Dragi cititori,

    Proiectul nostru, „Cronici nemțene” a pornit la drum cu primele sale pagini. Am prezentat o scurtă  biografie a tatălui meu, ziaristul Ioan Boghian, alături de câteva interviuri salvate din mediul online: dialogurile sale cu farmacistul Ovidiu Bojor, scriitorul Dan Zamfirescu și omul de cultură Lucian Strochi. Sunt texte scurte, dar dense, care ne arată rigoarea și sensibilitatea presei de altădată.

    Însă acesta este doar începutul. Misiunea de a-i readuce în lumină pe Ioan Boghian și pe colegii săi de generație presupune o adevărată muncă de detectiv cultural. Mare parte din munca tatălui meu a rămas întipărită pe hârtia de ziar a anilor '70, '80 și '90 – pagini care astăzi riscă să fie înghițite de praf și uitare. De aceea, deschid astăzi acest „Jurnal de bord”.

     Următorul meu pas este o vizită acolo unde timpul s-a oprit în loc pentru a păstra istoria orașului nostru: la Biblioteca Județeană „G.T. Kirileanu” din Piatra Neamț. Voi merge în secțiunea de periodice și colecții speciale pentru a răsfoi, pagină cu pagină, volumele legate ale ziarului „Ceahlăul” începând cu anul 1969 – anul în care familia noastră s-a mutat în Piatra Neamț, iar tatăl meu a devenit oficial cronicar al acestor locuri. De asemenea, voi căuta vechile suplimente ale ziarului Curierul de Neamț, sperând să dau de urmele primelor numere ale suplimentului „Viața”, proiectul lui de suflet dedicat terapiilor naturale și credinței creștine, pe care mai târziu am avut onoarea să îl continui și eu ca revistă independentă.

Vă invit să rămâneți aproape și să urmăriți acest jurnal. Voi reveni aici cu impresii, fotografii din arhivă și, cel mai important, cu articolele pe care le voi copia și transcrie pentru a le reda comunității noastre.

Istoria culturală din Piatra Neamț nu a dispărut; ea doar așteaptă să fie recitită.

Diana Boghian

Credința e un izvor de putere - de vorba cu scriitorul dr. Dan Zamfirescu

- Domnule Dan Zamfirescu, v-aș propune un dialog pe tema virtuților terapeutice ale credinței. Se spune deseori că dacă ai credință, te vindeci. Știu, esența supremă a credinței esye mântuirea...

- Există un mister al credinței, Cine citește Evanghelia descoperă acest fapt acolo. Spune Mântuitorul: dacă ati avea credință cât un bob de muștar ați spune munților aceștia să se arunce în mare și s-ar arunca. De la Renaștere încoace, de la Descartes  încoace, vorbim de o mare valoare în civilizația europeană, de îndoială.  Mă îndoiesc de orice. Credința este considerată un fel de fază de naivitate, dacă nu și de prostie. Se zice credul, omul credul e un om puțin tâmp. Credința este asimilată cu o slăbiciune, cu un minus, omul care crede este cel care nu are îndoială, n-are rațiune. Virtutea de 500 de ani a Europei este îndoiala. Dubito cogito acela al lui Descartes, în fond, un dubiu. Ori Mântuitorul spune acest lucru: credința este o forță, nu este un minus intelectual. Este un mare mister. Când spune femeii: Credința ta te-a vindecat - este un mare mister al pedagogiei divine. Nu eu te-am vindecat, ci credința ta. Credința ta în cine? În Iisus. Pentru că se spune în Evanghelie că în Nazaret nu a putut face minuni din cauza necredinței oamenilor. Deci această credință este un izvor de putere. Până unde merge această putere? E un mister. Nu e ceva mecanic. Fiecare om care crede ar trebui să se mântuiască. E un mister că nu oricine se poate vindeca. Dar noi  nu știm dacă ei cred cu adevărat...

- Sau cât de intensă e credința.

- Dar e un fapt dovedit, limpede - toți cei care au fost în închisoare , cei care au avut o credință, au supraviețuit, cei care nu au avut nicio credință, care au disperat, au căzut.

O viață închinată adevărului și cuvântului scris la Piatra Neamț

    În lumea jurnalismului de altădată, scrisul nu era doar o meserie, ci o vocație adâncă, clădită pe curiozitate, respect pentru adevăr și o dragoste necondiționată față de oameni. Din această stirpe de gazetari a făcut parte și Ioan Boghian, un fin observator al realităților nemțene, a cărui peniță a lăsat urme de neșters în presa locală. Într-o epocă în care istoria se scria zi de zi la mașina de scris, Ioan Boghian a fost mai mult decât un jurnalist – a fost un fin observator al sufletului nemțean.

Rădăcinile: De la factorul poștal la fascinația cuvântului scris

    Povestea ziaristului Ioan Boghian începe în anul 1936, în satul Poiana din comuna Dulcești, județul Neamț. Într-o epocă în care majoritatea oamenilor de la țară aveau doar câteva clase, Ioan a crescut sub aripa tatălui său, Ilie Boghian. Un veritabil intelectual al satului pentru acele vremuri, Ilie urmase o școală de meserii (echivalentul unei postliceale de mai târziu), statut care i-a permis să devină factorul poștal al comunei. Prin mâinile lui treceau zilnic scrisori, vești, dar mai ales ziare și reviste. 

     Însă adevărata comoară se afla în casa lor țărănească. Pasionat de trecut și de cultură, Ilie Boghian transformase o cameră a casei într-o veritabilă bibliotecă publică în miniatură. Acolo se găseau colecții impresionante de ziare, dar cea mai de preț bijuterie era colecția completă a revistei Magazin Istoric. Pentru copilul din Poiana, tatăl Ilie a fost puntea către o lume fascinantă, iar geanta de poștaș – un cufăr plin cu povești și cunoaștere. Această atmosferă i-a trezit de timpuriu gustul pentru lectură și dorința de a înțelege lumea dincolo de granițele satului. Răsfoind paginile de istorie adunate de bunicul său, tânărul Ioan a înțeles valoarea cuvântului tipărit și puterea lui de a învinge timpul. 

    Geanta de poștaș și rafturile pline de reviste i-au trezit dorința de a deveni el însuși un cronicar al vremurilor sale!

Primii pași și anii de formare

    Încă din adolescență, atras irezistibil de mirajul presei, tânărul Ioan Boghian începe să trimită corespondențe și să colaboreze cu ziarele vremii din regiunea Bacău, precum Steaua Roșie sau Steagul Roșu din Roman. După finalizarea liceului, își începe cariera în învățământ ca profesor, în zona Romanului. Însă setea de cunoaștere îl mână mai departe. În paralel cu munca de la catedră și activitatea de corespondent, urmează cursurile prestigioasei Facultăți de Filozofie din Cluj. Această perioadă îi șlefuiește spiritul critic, profunzimea gândirii și capacitatea de a analiza destinele umane în profunzimea lor, calități care aveau să devină marca sa jurnalistică.

Piatra Neamț și maturitatea 

    Anul 1969 marchează o cotitură definitivă în viața sa. Familia se mută în Piatra Neamț, iar Ioan Boghian își asumă pe deplin statutul de jurnalist de profesie, integrându-se în redacția emblematică a ziarului „Ceahlăul". Aici, Ioan Boghian a fost un cronicar al vieții culturale și sociale a județului Neamț. Interviurile sale erau veritabile incursiuni în filozofia de viață a unor minți strălucite.

    Numele său a devenit rapid sinonim cu rigoarea jurnalistică în paginile publicațiilor Curierul de Neamț, Informația Primăriei etc. formând opinii și dănd glas oamenilor simpli, dar și marilor personalități. Cu o curiozitate nativă și o cultură vastă, Ioan Boghian a reușit să descopere resorturile intime ale unor minți strălucite, precum legendarul farmacist Ovidiu Bojor sau distinsul om de cultură Lucian Strochi.

O moștenire salvată de la uitare

    Când paginile de ziar s-au îngălbenit în arhive, numele multor oameni de presă au riscat să fie date uitării. Acest spațiu digital, numit „Cronici nemțene”, este un act de dreptate și recunoștință. Pagina nu își propune doar să comemoreze figura ziaristului Ioan Boghian, ci să readucă în lumină o întreagă epocă, reflectată prin ochii săi și ai colegilor de generație. Este povestea unui copil de la țară care, inspirat de geanta cu scrisori a tatălui său, a ajuns să scrie el însuși istoria cotidiană a ținutului Neamț.

Continuitatea 

    Dragostea pentru litere, pentru adevăr și pentru presă nu s-a oprit la Ioan Boghian. Ea a fost transmisă mai departe, ca un bun de preț, în familie. Crescută în aceeași atmosferă impregnată de mirosul de tuș și hârtie de ziar, fiica sa Diana a moștenit talentul nativ pentru literatură și filologie. După ce a absolvit un liceu de prestigiu cu profil umanist din Piatra Neamț și, ulterior, Facultatea de Drept, destinul a readus-o în marea ei pasiune: presa.

    Începând din anii 90, ecoul peniței tatălui a continuat prin activitatea ei în jurnalismul nemțean. Însă cel mai frumos omagiu adus muncii tatălui a prins viață în anul 2004. Ioan Boghian concepuse și tipărise inițial un supliment periodic pentru ziarul Curierul de Neamț – un proiect de suflet numit „Viața”, dedicat terapiilor naturale și credinței creștine. În 2004, din dorința de a nu lăsa această lumină să se stingă, fiica sa a preluat proiectul și l-a transformat într-o revistă independentă. care a adus alinare, cultură și spiritualitate în casele nemțenilor, până când declinul presei tipărite și vicisitudinile economice au forțat oprirea rotativelor si revista a ramas în format online. Astăzi, tiparul pe hârtie poate că a tăcut... dar cuvântul trăiește mai departe. „Cronici nemțene”, este spațiul în care trecutul și prezentul se întâlnesc. Este locul unde fiica continuă munca tatălui și a bunicului, demonstrând că o viață pusă în slujba comunității nu poate fi niciodată dată uitării.

Vorbe despre Purtătorul de cuvânt

 

Ion Boghian: Mi se pare că sunteţi la a patra carte publicată…

Lucian Strochi: Da, ca autor unic, a patra…

Ion Boghian: Sunt creaţii aparţinând ultimilor ani, este o culegere sau aţi avut în vedere un scenariu?

Lucian Strochi: Poezia, prin definiţie, este atemporală. Veţi găsi în această carte texte scrise şi la 17 ani, cât şi la 45. Aşadar, versuri scrise şi în adolescenţă, iar altele foarte recent. Ele s-au structurat pe două titluri şi prin această carte închei un ciclu început cu Cuvântul cuvânt.

Ion Boghian: Ar urma un alt ciclu.

Lucian Strochi: Al doilea ciclu, la care voi lucra câţiva ani, se numeşte Canţonierul şi va fi o amplă auto-antologie de 365 de poezii de formă fixă…

Ion Boghian: Sonet, rondel…

Lucian Strochi: Da, baladă, doină, haiku…

Ion Boghian: Când spuneţi Totul despre mine, chiar credeţi că aţi spus totul?

Lucian Strochi: Poetic, nu cred că mi-au scăpat prea multe. Sigur, titlul este orgolios. Este o încercare de autoradiografiere a propriei conştiinţe şi în această carte am încercat să fiu cât se poate de sincer cu mine.

Ion Boghian: Imposibila dungă –aşa se numeşte un ciclu din carte. Ce va să însemne Imposibila dungă?

Lucian Strochi: În prima poezie din ciclu, am un vers care spune: „Unde începe ca o imposibilă dungă/Ţara poetului”. Deci acea imposibilă dungă, de fapt este orizontul nostru de aşteptare, definit, aproape infantil, „locul unde ni se pare că cerul se uneşte cu pământul”. Altfel discutând, trebuie văzută unitatea dintre cel două volume din cartea care încearcă să stabilească, primul – o introspecţie, celălalt – raporturile poetului cu natura. Prin natură înţelegând şi patria, cuvânt care a devenit din ce în ce mai rar în limbajul poetic de astăzi.

Ion Boghian: Considerat desuet şi demonetizat…

Lucian Strochi: Dar pe care marii poeţi ai lumii nu l-au evitat. Eminescu a vorbit despre patrie. Nichita a scris despre patrie, Blaga, Rilke la fel şi aş putea continua ore întregi. Cred că toţi poeţii au o patrie…

Ion Boghian: Patria– patrie, nu cea văzută potrivit dictonului „ubi bene ibi patria”

Lucian Strochi: Eu chiar încercam prin poezia prin care închei ciclul s-o definesc puţin polemic faţă de acea patrie imaginată pe care o găsim la Goga. În fond, patria înseamnă iubire. Dacă iubire înseamnă bine… Patria trebuie asumată şi cu inundaţii, şi cu farmecul izvorului, cu incendii, dar şi cu focul primordial, cu oameni mai buni, mai răi, ci tot…

Ion Boghian: Când aţi spus iubire, eu mă gândesc şi la credinţă. Cartea cuprinde şi această accepţie?

Lucian Strochi: Eu cred că credinţa ne structurează, cred că foarte multe versuri sunt, din acest punct de vedere, religioase. Cartea e şi metafizică. Nu este o carte religioasă în sens clasic, dogmatic,nu vreau să rivalizez cu Sfinţii Părinţi… Dar în măsura în care eşti sincer cum eşti într-o rugăciune, în momentul în care e vorba de fervoarea şi ardoarea cu care crezi în ceva, eu aş putea spune chiar că este o carte religioasă.

Ion Boghian: Iubirea şi credinţa, se spune, au o valoare terapeutică. Poezia – nu?

Lucian Strochi: În ceea ce priveşte poezia, putem vorbi de o reacţie biunivocă. Categoric că poezia te linişteşte, îi linişteşte şi pe ceilalţi sau te nelinişteşte şi îi poate nelinişti şi pe cititor. Sigur, există o funcţie terapeutică a poeziei, a fost din toate timpurile. În primul rând ea începe cu ritmul, ritmul înseamnă un acord cu universul, poezia însemnând şi muzică, are deci virtuţile pe care le are şi muzica…

Ion Boghian: Cum v-a primit şi cum v-a privit critica?

Lucian Strochi: Întrebarea mi se pare interesantă. Şi în cazul meu, ca şi în cazul multor altor poeţi funcţionează prejudecăţile şi etichetările. Înainte de a scoate prima carte de proză, am fost considerat poet, aşa am şi fost receptat în Istoria literaturii române a lui Ion Rotaru. După aceea, am fost considerat un prozator interesant, cu valenţe fantastice şi aşa mai departe. Această impresie a fost întărită după apariţia uni roman, iar după volumul de versuri Cuvântul cuvânt,s-a vorbit de o reîntoarcere la poezie. Lucrul e mai rar, pentru c, în general, începem prin a fi poeţi, continuăm cu proza şi sfârşim prin a fi dramaturgi sau critici. În ceea ce priveşte receptarea poeziei mele ca atare, oameni importanţi au scris despre ea, au existat în anii ’80 importante premii literare, dar n-aş îndrăzni să spun că m-am impus în viaţa literară ca poet. Despre prozatorul Lucian Strochi s-a scris mult mai mult – peste 50 de cronici. Poezia este o fulgerare sau o străfulgerare şi atunci e mai greu să judeci un fulger sau o scânteie, iar aprecierile privitoare la poezie sunt mult mai subiective.

Ion Boghian: Cărui cititor vă adresaţi, celor, să le spunem mai „citiţi” sau…

Lucian Strochi: Cine spune că nu e interesat de cititor, minte. În fond, actul lecturii este un act de generozitate, de un anume tip de democraţie. Dacă aş intenţiona să scriu poezia doar pentru mine aş face-o foarte bine fără a o mai publica. Categoric că mă gândesc la cei care mă vor citi, nu cu ideea de a le face concesii în sensul unor scrieri mai facile, dar, cu responsabilitate, cu îngândurare la ceea ce comunic, care trebuie să aibă precizia unei formule matematice, adevărul unei legi şi eleganţa unui text juridic. Bineînţeles, cu acea ambiguitate care e proprie poeziei. Pe de altă parte, o să constataţi că această carte este structurată oarecum şi pe vârste şi întrebarea dvs. este binevenită. Un ciclu se numeşte chiar Naivitate, se adresează nu atât copiilor, cât copilăriei. Versurile de dragoste se adresează tuturor vârstelor. În ceea ce priveşte lirica din Imposibila dungă, cu siguranţă, se adresează unui public matur, care poate să perceapă un anume sentiment, mult mai complex, dar din întrebarea dvs., mai înţeleg un sens nerostit .dacă publicul va recepta direct acest mesaj, dacă nu cumva textul ar putea suferi de un ermetism care să deranjeze receptarea. Experienţele, puţine, pe care le-am făcut au demonstrat contrariul. Aceasta poezie se poate citi, se poate recepta, se poate recita. Desigur o contribuţie importantă o are şi cititorul, prin cultura sa, prin exerciţiul lecturii, prin propria sensibilitate sau prin negativismul său.

(INFORMAŢIA PRIMĂRIEI,1995,pp.1,3)

Ioan Boghian în dialog cu dr. farm. Ovidiu Bojor

Cancerul și terapia naturală

- Domnule doctor, există într-adevăr plante cu acțiune citostatică?

- Un grup de cercetători americani au identificat 20 de alcaloizi obținuți în urma studierii a peste 500 de plante folosite, prin traditie, în tratarea cancerului. Chinezii au peste 50 de plante cu acțiune citostatică. Astfel de alcaloizi se găsesc, în parte, și în flora de la noi. Binecunoscutul ghiocel, de exemplu. O specie puțin cunoscută, din păcate, este busuiocul de câmp, planta care figurează în famacopeea tradițională chineză - MTC, utilizat în tratamentul cancerului stomacal și esofagian. Ca adjuvant, tot din MTC, este de reținut feniculul.

- Care este modul de folosire?

- Feniculul, ca și anasonul, sub forma de infuzie (o lingura de fructe la o cană de apă); se beau două căni pe zi. Este recomandată și iarba mare, sub formă de decoct sau pulbere din rădăcină, în tratamentul tumorilor tiroidei.

- Se vorbește și despre tătăneasă, podbal...

- Despre tătăneasă este ceva de spus, ceva ce probabil nu știe toată lumea. Potrivit unor cercetări recente, utilizarea extractelor apoase în consum intern este periculoasă, având proprietăți carcinogene, favorizând dezvoltarea tumorilor. Podbalul - da, este recomandat de MTC în cancerul pulmonar. Se folosesc doar frunzele.

- Se vorbește și despre eficiența unor sucuri.

- În multe țări se bucură de bună reputație sfecla albă și roșie. Aș recomanda bolnavilor consumul zilnic a 100-200 g de suc de sfeclă roșie. La fel de bună e salata de sfeclă crudă. Mai multe amănunte am dat într-o carte pe care am publicat-o recent în editura Ulpia Traiana.

-Da, am văzut, este vorba de Farmacia casei - terapia naturală, care nu trebuie să lipsească din raftul cărților pentru biblioteca sănătății.

Revista Viata, nr. 7 din 1995